De-a trăitul

Apr 02

Nu-mi aduc aminte să mă fi lăudat vreodată tatăl meu. Îmi place să cred, și așa m-am amăgit mereu, că undeva, într-un colț de suflet, era mândru de mine. Și este. De tot ce am făcut. De tot ce nu am apucat să fac. De felul cum m-am luat cu trăitul. Era dur și cu picioarele pe pământ spre deosebire de fiică-sa care visa la cai verzi pe pereți. ”Pe cât ești de deșteaptă, pe atât ești de proastă” am auzit de nenumărate ori. Ăsta era semn că din nou am reușit să îl enervez. Și nu știu de ce naiba aveam o plăcere nebună să fac asta. ”Știi eu vreau să mă fac jurnalist, sau poate scriitor, sau poate psiholog că și așa m-am născut într-o familie de nebuni. Sau poate mă duc la o facultate unde trebuie doar să citesc. Când am să fiu mare am să plec în lume, așa de nebună, vreo doi ani, și nu sun acasă. Deloc și nici pe tine. Eu o să am o casă mare, nu am să gătesc niciodată și nici patul nu am să îl fac că nu văd rostul”. Și el se înfierbânta până în vârful capului. Și eu mă bucuram poznaș și trăim cu iluzia că ”îți arat eu ție”. Dar, mi-a trecut repede. Poate mai repede decât credea și el. Că, din timp, m-am luat cu de-a trăitul. M-am dus la facultate și curând am aflat că e important să ai și un pic de noroc. Că dacă înveți o faci pentru tine și nu-ți garantează nimeni și nimic că vei reuși să faci ceva în viață. Dacă îți iese bine, dacă nu, asta e. Ghinion. Că scrisul nu e așa cum crezi și în nici un caz o meserie. Că nu îți dă nimeni bani ca să stai și să citești. Când crești începi să ai și tot felul de frici și angoase. Și apoi nu te mai crezi demnă de a scrie, publica, a fi citită. Și de câte ori publici ceva pe blog, îți tremură degetele, că poate ar trebui să te oprești după propoziția următoare. ”Dacă dai la facultatea de jurnalism, te dau afară din casă”. Ei na, că nu am...

Read More

Singur

Mar 26

Asfaltul era așa moale încât aveam impresia că intru cu totul în el și fiecare pas îmi părea tot mai greoi. Drumul înapoi spre casă era tot mai lung. Genunchii parcă se uitau unul la altul și se rugau să mai reziste; un pic, doar un pic. Vorbeau între ei și se plângeau; al dracului de viață. Mi se părea că nu mai ajung acasă, deși nici acolo nu mă aștepta ceva deosebit. E o casă simplă, cu o cameră cu pereți galbeni pal și de cele mai multe ori reci. Tavanul era sus, prea sus. De câte ori ridicam capul îmi părea că e atât de sus, ca cerul. Am multe cărți aruncate prin toate colțurile. Pe cele mai multe le-am și citit. Nici nu mai știu de unde le am pe toate și despre ce sunt. Sunt maldăre peste maldăre. În fiecare dimineață ies până în centrul vechi al orașului. Nu știu de ce am deprins acest obicei, poate pentru că am tot auzit că mișcarea face bine. Și de altfel, mă încântă ideea că am de unde pleca și unde mă întoarce. Deși, de o bucată de vreme, vin și plec, doar singur. Dar, mă ajută, oricum, plimbarea asta. Nu am de gând să renunț la ea prea curând. Mă mai opresc la anticariatul din spatele bisericii vechi cu ziduri groase și găurite, și îmi cumpăr câteva cărți. Asta când am mai mulți bani. Continui să îmi cumpăr cărți vechi mai mult pentru miros, pentru că de la o vreme nu prea mai citesc nici una. Zic mereu că nu am timp, deși timpul ăsta nu îl împart decât cu mine. Când merg pe stradă, mereu pe aceeași parte dreaptă, pe lângă aceleași clădiri, pe aceeași alee din parc, pe lângă aceleași bănci, doar alți oameni, mă gândesc la câte un poem de-a lui Eliot. Încerc să găsesc câte unul potrivit pentru fiecare zi. Îi știu aproape toate poemele. Era preferatul meu și mereu le vorbeam studenților mei despre el. Asta pe vremea când m-ai predam. ”Glasuri de copii în livadă, Între timpul înfloririi și al roadelor; Capete aurii, capete trandafirii Între vârful verde și rădăcină. Aripă neagră, aripă castanie, zboară ușoară; Douăzeci de ani și...

Read More

Deasupra norilor

Mar 20

Deasupra norilor

…am fost deasupra norilor și printre nori. Departe de pământ; un pământ care părea din ce în ce mai mic și mai frumos. De acolo de sus e frumos; probabil de asta și soarele mai răsare în fiecare zi. Era lumină, multă lumină și altfel. Un altfel pe care nu știu să îl explic. Nu mai ai așa multe gânduri, angoase sau dorințe. Uiți să te gândești la toate. Ești departe de tot ce te-ar putea atinge. Toate se opresc. Și tu stai acolo sus de tot și privești cu ochii mari prin gemulețul mic cum te îndepărtezi de pământ. Nu-ți mai este nici frică, ai capul gol și sufletul mai ușor. Mai ai doar o senzație de amețeală și urechile înfundate. Dacă mă întrebi, dacă mi-a plăcut să zbor, îți spun din toată inima, nu. Dacă mi-a plăcut cum gândurile au dispărut și senzația aceia frumoasă în care toate angoasele rămân pe pământ, e da. Un mare da. Și se oprește, aterizezi curând pe pâmântul ăla pe care îl vedeai mic și frumos. Un val de alte gânduri te inundă, începi să auzi mai bine, incluziv ce sună în tine. E frumos să fii suspendat în aer, dar tot mai frumos e cu picioarele pe pământ cocoșat de propriile gânduri. Despre ce mi-aș mai face griji dacă aș sta mereu printre...

Read More

Pervazul geamului

Feb 26

Pervazul geamului

E locul meu preferat. Pervazul de la geam de unde văd tot orașul. Pare o jucărie, cu oameni mici și inofensivi. Se zăresc până departe acoperișurile caselor și blocurilor. În departare pare că se și unesc cu cerul. E vechi, nou, curat, murdar ca după ultima zăpadă. Copacii nu sunt încă înfloriți. Sunt goi și gri ca mai tot peisajul. Pare trist. Ca de sfârșit de februarie. Ne chinuie astenia unei viitoare primăveri, nostalgia unor zăpezi care s-au topit prea repede. Dar, e, totuși, cel mai frumos peisaj. Îmi place să mă uit ore în șir la el, de acolo de sus. Sunt deasupra unui oraș și mă uit, fără să îmi piese cum trece timpul, la un peisaj pe care parcă l-am desenat eu, după suflet. Mă uit la cum se scurge viața în orașul pe care îl văd jos. Eu iau o pauză. Sunt doar un privitor. Pot să îmi închipui că văd orice oraș. Îmi închipui povești pentru toate acoperișurile udate de atâtea ploi și bătute de atâtea vânturi. Mă gândesc cum noaptea prind viață. Vorbesc și trăiesc ca toți omuleții pe care îi văd traversând strada aiurea. Nu mai e de mult trecere de pietoni acolo. Ce greu ne dezobișnuim. Nici măcar nu mai suntem atenți în jurul nostru. Văd dealurile alea în zare. De cele mai multe ori acolo e soare. Acolo locuiește oare soarele? Tot timpul strălucesc dealurile. Și norii sunt aproape acolo. Pervazul geamului e locul meu preferat dintr-o zi....

Read More

… gânduri aglomerate

Feb 13

Pe la exterior sunt ok. Da, știu, mai îmi spun unii care mă văd după o lungă perioadă. Nu m-am îngrășat, nu am devenit adeptul vreunui stil ciudat de îmbrăcăminte, nu mi-am tras o culoare roz bonbon la păr, merg la fel, zâmbesc politicos … totul pare la fel. Doar că uneori înăuntru nu e la fel. Creierul le dă pe toate pe repede-nainte. Mi se derulează toate cu o viteză cu care nu le pot cuprinde. Sunt multe idei grămadă într-un cap ce mare din ce în ce mai mic. Le văd pe toate și în același timp nimic. Aud tot, dar nu știu să îți spun ce mi-ai spus. Am o mie de gânduri în același timp dar nici unul nu mi-e clar. Nu, nu o iau razna. E doar un moment aglomerat înăuntru. Le-aș face pe toate dar și nimic. Doar aș sta. E o dezordine sus la mansardă. Sunt alandala aruncate toate câte au fost. Și mi-e lene să intru să fac curat. Pur și simplu m-am obișnuit să îmi vâjâie așa capul. Să fie agitație și uneori ceață. Uit și lucrurile pe care nu le știam. Dar e bine… cât încă pare în regulă pe exterior. Că doar nu am să invit pe nimeni chiar acum înăuntru. Nu am chef de musafiri. Toți părem așa ok de la depărtare, de unde și vorba ”de departe ceva și de aproape nimic”. Trecem unii pe lângă alții, ne uităm la ce vedem și credem că e ok. E ok pe dracu. Da, e suportabil. De ce să ne mai încurcăm cu gândurile tuturor? Sunt destul de zgomotoase ale noatre. Nu e neapărat egoism. E auto-apărare. E mai suportabil ”oare la ce se gândește” decât să cărăm după noi...

Read More

Pierdut timp …

Feb 07

… dacă-l găsești, păstrează-l tu și folosește-l cu folos. Eu l-am pierdut, nu neapărat pe lucururi nefolositoare, dar pe lucruri care nu sunt pentru sufletul meu. Se întâmplă. Sunt doar momente care te înghit, te storc, îți invadează programul și nu ai cum să le amâni. Așadar, poate tu ai mai mult timp să faci ceva cu el, pentru sufletul tău, căci până la urmă, când ajungi să tragi linie, asta e cam tot ce contează. Dar vorba cuiva, devenim înțelepți, când nu ne mai e de mare folos. După pauze de astea parcă devinne îndemânatică. Tastez greu și gândesc la fel. Mi-e rușine de toate ideile pe care le-am sugrumat doar pentru că nu am avut timpul necesar să le scriu, îmi adun greu gândurile și nu mai știu care să fie cuvintele potrivite cu care să le îmbrac. Mi-e milă de toate paginile cărților pe care nu le-am deschis. Și-mi vine să le citesc pe toate de-odată, poate mă iartă, poate-mi uită ignoranța. Dar nu e voită. Se întâmplă. Se întâmplă, pur și simplu, să fii la start tu și timpul iar el să o zbughească repede și să îți fie greu să îl prinzi. Într-o lume fericită ți-ai permite să faci doar ce vrei și cât mai multe pentru sufletul tău. Dar pe țărmul acela au ajuns și ajung puțini. Motive, o mie. Și credibile…și scuze tâmpite. Poate că zilele astea…îmi vine timpul pentru timpul meu....

Read More