Când Natalia se apropia de vârsta de un an, și imediat după, cea mai des întrebare pe care o primeam era: merge? Acum se apropie de doi ani, mai precis vineri va fi ziua ei și cea mai des întrebare primită acum este: face la oliță?, urmată de: vorbește? Referitor la oliță, ce să spun, nu pare prea încântată de ideea asta. Răspunsul ar fi teoretic da, face, practic, nu. 🙂

În urmă cu doi ani și jumătate ne mutam fericiți în apartamentul nostru abia achiziționat, pentru care mai avem de plătit rate la bancă fix 27 de ani și 6 luni. Îmi aduc și acum aminte ziua când am ieșit de la notar cu actele semnate și cheia. Ne-am dat mâna cu foștii proprietari, ne-am urcat în mașină și am plecat spre casa noastră. În sfârșit. Era luna mai, o zi de miercuri, sâmbătă urma să avem nunta. Imediat după nuntă ne-am apucat să ne amenajăm noul nostru apartament. Eram nerăbdători, bucuroși, încântați. Dar … amenajarea unui apartament pare un fel de antrenament pentru vreun maraton ceva. În cazul nostru, cum apartamentul este la etajul patru, la cât am cărat și câte drumuri am făcut, zici că ne pregăteam să cucerim Everestul.

Eram în bucătărie. Eu spălam vase, ea picta lângă mine, pe peretele de lângă chiuvetă. La final am văzut că a pictat o inimă, de fapt. E o inimă verde. Ea este mică, nu știe că noi oamenii mari desenăm inimile roșii. Dar, așa este, inimile au orice culoare, doar inimi să fie. Și, a ales și locul perfect unde să o picteze: în bucătărie. La noi, apartamentul este open space, intri și dai cu ochii de o inimă verde, pentru că da, acolo în bucătărie este inima casei.

Am tot auzit expresia ”e nevoie de un sat întreg ca să crești un copil”. Așa o fi, dar în acest caz, satul nostru arată ca un cătun izolat de la munte, unde abia -abia, din când în când, mai ajunge cineva. Prin urmare, în satul nostru locuiesc trei persoane: mama, tata și copilul, și ne descurcăm cum putem. Asta înseamnă că mai tot timpul suntem împreună. La cumpărături, prin parc, în vacanțe, în excursii… peste tot. E drept că ne-am și obișnuit așa. Fără copil ne simțim ciudat, parcă ne lipsește ceva. De când a apărut ea pe lume, ne-am tot plimbat mult, în trei. Ea este un copil căruia îi place să se plimbe, se adaptează perfect și am avut doar ieșiri și vacanțe reușite. În doi … ne mai întrebăm, din când în când, oare când vom mai pleca pe undeva singuri. Eu mereu răspund în glumă: ”peste vreo 16 ani. Atunci o să aibă 18 ani și dacă avem noroc o să plece la facultate.”

Am intrat grăbită în baie. Am o oglindă mare și dintr-o dată mă opresc cu ochii în ea. Ăăăăă, eu cunosc privirea asta de undeva. Aaaa, exact așa se încruntă și Natalia! Vai, serios, exact așa. De câte ori am auzit asta, nu am crezut niciodată. M-am oprit și m-am analizat un pic în timp ce mă scălămbăiam în oglindă. Da, da, m-am convins, fix ca ea. Mi-a luat aproape doi ani să mă prind, eu mama ei, în timp ce prieteni care ne vizitau mi-au spus asta de când avea câteva luni. 

”Fiecare frunză îmi șoptește fericirea”, spunea Emily Bronte, descriind toamnele astea frumoase din viețile noastre. Îmi place acest anotimp, cu zilele care se răcoresc ușor, cu adierile de vânt, culorile, hainele călduroase. Este a treia noastră toamnă împreună. Ai venit pe lume într-o zi de la mijlocul toamnei. Acum ne plimbăm prin parcul tot mai gol și te aud cum alergi prin frunze. Culegem castane să le pictăm, lași capul pe spate când bate vântul. Ne înfofolim amândouă și ne plimbăm până ni se răcesc mâinile de tot. Ai un pulover cu fluturași. Tu l-ai ales. Îți mai arătasem o bluză galbenă, dar ai spun nu și l-ai ales pe acesta. Îți plac pisicile și hainele cu pisici. Brățările și parfumurile mele. Mai ai niște balerini galbeni pe care îi încalți prin casă mereu și niște teniși roz, cu un ananas vesel desenat pe ei, pe care i-ai vrut toată vară. Îți place să te bagi în dulap, te joci acolo apoi vii la mine cu tricoul meu înflorat, să te îmbrac cu el. Ție îți vine ca o rochie. Ești amuzantă așa, îmbrăcată cu el, cum te chinui să mergi fără să te împiedici.