Dacă nu te duci la școală, te omor

Noi 11

Încă alegem să educăm după principiul ”eu te-am făcut, eu te omor”. Sunt unii părinți, după cum am auzit și văzut chiar astăzi, care cred că educația se face cu amenințări. Că iubirea de carte și școală, că necesitatea învățării li se insuflă amenințând cu bătaia televizată, cu strânsul de gât și alte chestii motivaționale de genul acesta. Mai degrabă cred că un elev s-ar duce cu plăcere la școală dacă acasă i s-ar spune des și cu exemple de ce este important să învețe, dacă nu l-ar mai compara cu odrasla altcuiva, dacă nu l-ar lua la bani mărunți dacă nu are doar zece pe linie. Pentru că sunt părinți pe care îi interesează doar asta. Nu de ce nu pot învața copii lor, de ce nu se descurcă la anumite materii și cel mai important, dacă are doar zece pe linie, ce i-a mai rămas din ce a învățat. Cred că și misiunea profesorilor ar fi mai ușoară dacă acasă, părinții s-ar implica în actul ăsta al educației nu doar cu amenințări, ci cu discuții frumoase. Cu încurajări. Cu acceptarea faptului că nu toți copii trebuie să meargă neapărat la facultate, că nu toți trebuie să fie medici sau ingineri. Că nu toți pot să învețe bine la toate. Că unii sunt buni la ceva și alții la altceva. Că unii își doresc să facă anumite studii și alții, mai degrabă să învețe o meserie. Și, că poate doar unul din clasă, e genul ăla de copil excepțional. Dar, dacă al tău nu e așa, nu înseamnă că e mai puțin bun. Nu neapărat dacă colegul de bancă e foarte bun și copilul tău trebuie să fie și așa. Trebuie învățat să nu se compare cu nimeni. Fiecare avem limitele noastre. Fiecare suntem diferiți. Și e bine așa. Nu cred că vreodată cineva va îndrăgi să facă ceva fiind amenințat. Nu mă înțelegi greșit, e important să învățăm, e importantă școală și o spun din prisma unui om care și-a dorit la un moment dat să predea. Dar nu cred că așa trebuie educați copii. Cred că nu așa se duc cu drag la școală și se pun cu burta pe carte. Pot să spun că am...

Read More

Poezia de luni

Noi 10

E aproape mijloc de noiembrie și încă nici urmă de frig. Sunt doar nopți reci și dimineți cu ceață, care se ridică în favoare unui soare care încă mai încălzește. E prea cald încă să scriu, mai degrabă vreme bună pentru citit. Două ideii încropite într-un text așteaptă prima brumă groasă pentru a prinde contur și a se transforma într-un fragment serios. Pentru că țin la amintiri, uneori mai mult ca la timpul prezent, pentru poezia de luni, am găsit un sonet al  unui scriitor pe care l-am cunoscut la Toamnă Bacoviană, într-o toamnă mai rece și mai gri. Mai întunecată și mai spornică la scris.   Iubirea doar Iubirii se închină, deși adesea chipu-i stă pe cruce, deși o sorb durerile năuce, ea nu-și coboară frumusețea-n tină.   Ca valea de miresme-n pânza-i fină, statura ei în irizări străluce, cum adevăru-n propria-i răscruce, cum purități în ploaia cristalină   Iubirea-i spre Iubirea de idee stăruitor în dezlegări savamte, văluitor ca veșnice maree –   Tu urci mereu miraju-acestei pante, spiralic vârf în căile lactee, spre a intra în slava ei andante … (Radu Cârneci – Triumful Iubirii – Sonetul...

Read More

Maine in batalie sa te gandesti la mine

Noi 06

De mult nu am mai citit o carte care sa ma tina in suspans, sa ma faca sa intorc repede pagina sa vad ce alte intamplari il asteapte pe personajul principal. M-a atras foarte mult titlul, Maine in batalie sa te gandesti la mine, care apare ca o imprecatie, deseori, pe parcursul romanului. Devii martorul unei intamplari ciudate iar autorul te face sa iti doresti la fel de mult ca personajul principal, sa o intelegi si sa gasesti niste raspunsuri care sa-ti aduca liniste. Este o carte primita de la Editura Univers care si-a castigat un loc in fata, in randul destinat cartilor preferate. Avem un sot care calatoreste des dar de cele mai multe ori nu singur. O sotie care nu sta sa il astepte acasa ci isi petrece serile in compania altor barbati, o familie numeroasa, un socru dur, un copil care  nu stie ce se intampla pentru ca este prea mic, un personaj care devine fara voia lui principal si un autor care face din toate astea o poveste care te va tine cu sufletul la gura pana la final. Maine in batalie sa te gandesti la mine de Javier Marias, este ”o carte neobisnuita, a unui scriitor neobisnuit, extraordinara. Ar trebui sa fim fericiti ca exista asemenea carti.” ”Marias face tot ce poate sa iti pastrezi curiozitatea treaza. Cand totul pare ca incremeneste si textul devine atat de dens incat simti ca te-ai impotmolit si nu mai poti inainte, mai baga putina benzina, apare inca o intamplare si iarasi mori de curiozitate. Are acest autor un talent aparte de a nu se grabi. De a povesti incet fiecare amanunt incat devii de la pagina la pagina tot mai nerabdator sa vezi ce se intampla.” Ceea ce ar fi trebuit sa fie o seara minunata se transforma intr-o obsesie si iti dai seama ca aceasta intamplare iti va ramane infiltrata pentru totdeauna in minte. ”Cum si-ar putea imagina cineva vreodata ca s-ar putea trezi cu o moarta in brate si ca nu-i va mai vedea niciodata chipul al carui nume si-l aminteste. Nimeni nu se gandeste ca o persoana anume va muri in cel mai nepotrivit moment desi asta se intampla mereu, si in general oamenii...

Read More

Poezia de luni

Noi 03

Am adunat din colb și din cenușă neliniștit și cu patimă mare, spre a da vieții o culoare și anilor târzii un suflet, speranțele ca valurile-nspumate, durerile cu lacrimile uscate.   Corăbiile și-au croit drum larg catarg lângă catarg! și prin furtuni ce scapără în fulger adulmec depărtarea între omul ce sunt și omul ce cuget … (Am adunat...

Read More

Mai demult … o rugăminte mică

Oct 10

Sunt rugăminți mici și mari. Rugăminți curate, clare și rugăminți încurcate. În funcție de suflet. Cred. Sau de stare. Sau de dorințele neîmplinite. Una din știrile de astăzi de la radio au fost despre sărbătoarea Sfintei Parascheva. Ca în fiecare an sunt așteptați sute de pelerini la Iași. Mi-am adus aminte în timp ce ”trăgeam” știrea că într-un an, demult, uitat, prin școala generala am fost într-o excursie la Iași și am vizitat și Biserica cu moaștele Sfintei Parascheva. Era undeva la câteva zile după această sărbătoare. Le povesteam și colegilor că atunci când am ajuns la moaște singura dorință și rugăminte pe care am avut-o a fost să învăț bine. Atât. Nu mă durea, încă, nimic să mă rog pentru sănătate. Nu știam dacă le lipsește ceva alor mei că să mă rog pentru bunăstare. Se certau destul de des, dar credeam că e normal, ca să ma rog pentru pace și înțelegere. Nu pricepeam prea bine povestea cu sufletul și durerile lui ca să mă rog pentru liniște. Mi-am adus aminte si de iconița cu Maica Domnului, făcătoare de minuni, de un albastru ca cerul pe care o purtam mereu cu mine. Credeam că mă ocrotește și ca îmi îndeplinește toate rugămințile mele mici. Nici nu stiu unde e acum. Într-un caz fericit prin podul tatei. În alt caz pierdută de tot. Aveam rugăminți mici, fără să știu prea mult ce să cer. Mi se păreau și alea destul de mari. Adică, era o treabă serioasă aia cu învățatul. Avea mult de lucru Dumnezeul de dincolo de cerul pe care îl vedem, cu asta. Mă rugam să pricep la matematică și să ajung odată la liceu să fac mai multe ore de română. Apoi, am învățat să cer și am avut rugăminți mari. Tot mai mari. Îi dădeam acum de lucru serios Dumnezeului ascuns în ceruri. Iar mai apoi n-am mai avut rugăminți. De nici un fel. Nu mi s-a mai părut normal să cer. Nu am mai avut curaj. Mi-am transformat rugămințile în vise care poate se vor împlini, poate nu....

Read More