Când era Natalia mică de tot, mi se părea că doar ea plânge, că doar ea are colici, că doar eu nu dorm noaptea și sunt foarte obosită, că mai e atâta timp până va crește și ne vom înțelege altfel, că doar eu m-am plictisit câteodată de stat în casă, vorbit singură, maimuțărit. Apoi, când a mai crescut, credeam că doar eu mă enervez, că doar ea nu stă locului, că doar ea astăzi devorează pastele cu sos și tura următoare nici nu mai deschide gura la ele. Pe internet, pe stradă, în parc vedeam mame perfecte cu niște copii minunați. Mai ales pe internet. 🙂

Eram mama perfectă … care nu se enervează niciodată, care nu obosește, care e fermă dar și blândă, care își culcă copilul doar în pățut, care se joacă mereu, care e foarte atentă și foarte strictă cu alimentația … până am născut.
Tot ce începe cu “care” a dispărut. După ce am născut, am devenit doar mama. 

Grișul cu lapte, orezul cu lapte și friganelele. Astea sunt gusturile copilăriei mele. Deși, știu că Natalia trăiește o copilărie diferită de a mea, cu cereale de ovăz, semințe de chia, tapioca, avocado, mango, papaya, pui și ouă bio pe care dai o căruță de bani, lapte uht și iaurt grecesc, vreau să o mai iau cu mine, în mașina timpului, și să aterizăm într-o bucătărie cu gusturi mai obișnuite mie. 

Am niște momente în care am impresia că dacă un pitic mă strigă mama, am și super puteri iar el trebuie să facă ce zic eu, când zic eu, cum zic eu. Și, evident, să nu cumva să se împotrivească. Probabil un psiholog ar ști să spună mai multe despre asta. M-am prins că nu e tocmai în regulă. Dacă mereu îi impun să facă lucrurile după cum îi dictez eu când se mai cunoaște, când află cine e ea, cât poate ea? La școală probabil o să ma întreb de ce nu ridică mâna la ore, de ce nu îi place materia x sau y, sau școala, în general, de ce nu are inițiativă?