Nu mă pricep prea mult la culori. Șiu să mă uit la ele. Poate, să mă și bucur de ele. Dar, uneori, fără curaj și fără prea multă imaginație. Spun despre mine, câteodată, că îmi place verdele. Nu știu de ce îmi vine să spun asta. Nu mă pricep deloc la pictură. Mi se blochează mâna în fața unei hârtii albe. Iar despre pictori … știu puțini și puține lucrări. Știu despre Ștefan Luchian, pictorul florilor,  pentru că aveam în bucătărie o copie după celebrul tabloul cu Anemone. Era lângă ușa ce dădea în balcon. Și acum văd acest tablou când închid ochii. Iar chipul pictorului român îmi aduce aminte de Van Gogh. Îl mai știu pe Grigorescu și pe Munch. ”Urletul” lui mă face să mă gândesc la Bacovia, preferatul meu. Știu de Monet și Manet, pentru că așa am reținut ușor ce sunt paronimele. Cam atât despre pictori. Despre picturi … am una singură întipărită în minte. Am văzut-o la Palatul Culturii din Iași, cu ani în urmă, nici nu eram în liceu. Era o femeie într-o rochie albastră. Albastru ăla mi-l aduc și acum aminte. Nu știu pictorul. 

Un lucru pe care mi l-am propus, de când a apărut pe lume și de care mă țin și acum chiar dacă îmi mai dau foc la valiză, este să nu o mint. De multe ori i-am spus soțului meu, când era mică, și ne uitam la ea când doarme, că eu nu vreau să o mințim, chiar dacă asta înseamnă că ne va fi un pic mai greu. Și, abia acum ne este, că a început să ceară, să arate, să vrea insistent. Dar, nu, nu vreau, pur și simplu, să o mint și să mă folosesc de replici caraghioase doar pentru a evita plânsul ei. 

Eram la un loc de joacă. Natalia se juca cu un băiețel. Vorbeam cu mama acestuia și cu coada ochiului văd cum ea se duce spre un tobogan înalt. Prea înalt pentru ea, după părerea mea. Fără să mă gândesc vreo clipă, m-am întors cu tot corpul spre ea, am făcut ochii mari și i-am spus ”nu poți, ești mică.” Ea s-a uitat mai mult prin mine, decât la mine, și a continuat să urce pe el. A putut. A fost foarte atentă, nu s-a dezechilibrat nici un milimetru, a ajuns sus, s-a așezat frumos și s-a dat pe el. Când a ajuns jos, râdea. M-am simțit tare rău. Dacă m-ar fi ascultat? …

Zilele trecute ne-am întors de la Sulina, un loc foarte frumos care merită măcar o dată vizitat. Pe lângă mare și o plajă frumoasă puteți să vă plimbați cu barca prin Delta Dunării. Cred că o astfel de experiență le-ar plăcea copiilor. Noi am fost cu barca să vedem Insula K sau Insula Fericirii. Este o limbă de pământ împărțită de România și Ucraina, unde puteți vedea mii de păsări: egrete, cormorani, pelicani, pescăruși. 

Eram în Brașov, în Piața Unirii. Natalia alerga după porumbei. Noi stăteam pe bancă, ne trăgeam sufletul după ce ne-am plimbat prin centru. Am mers pe După ziduri. De mult nu am mai mers pe acolo. Era traseul meu preferat de întors acasă, când eram studentă. Era liniște. Era mai gol. Dincolo de zidurile alea nu mai auzeam forfota de pe Mureșenilor. Ieșeam de la biblioteca din Livada Poștei și urcam pe După ziduri ca să mă duc în Schei. Acolo stăteam în gazdă.